miercuri, 9 iunie 2010

Ramana Maharshi - Inima este Sinele

Discipolul: Sri Bhagavan vorbește despre Inimă ca fiind sediul Conștiinței și ca fiind identică cu Sinele. Ce semnifică în mod exact „Inima”?

Maestrul: Îmi puneți această întrebare despre Inimă deoarece sunteți interesat de izvorul conștiinței. Cercetarea „Eu-lui” și a naturii sale exercită asupra oricărui spirit profund o fascinație irezistibilă. Fie că îl numiți Dumnezeu, sau Sinele, sau Inima, sau locul Conștiinței, acest lucru nu are nici cea mai mică importanță. Punctul pe care trebuie să-l percepem și pe care de aceea îl numim Inimă, semnifică centrul cel mai profund al ființei noastre, fără de care nimic nu ar fi putut exista.

Discipolul: Totuăi Sri Bhagavan a indicat pentru Inimă un anumit loc în corpul fizic, adică în regiunea pieptului, la două degete în dreapta sternului.

Maestrul: Da, acolo este, așa cum afirmă înțelepții, centrul experienței spirituale. Acest centru este spiritual; el nu are nici o legătură cu inima fizică, cea care face ca sângele să curgă și care este denumită cu același nume. Centrul spiritual al Inimii nu este un organ corporal. Nu se poate spune despre Ea decât un singur lucru, că ea constituie chiar sursa ființei noastre. Este cea cu care sunteți identic (cum o indică literar și numele în sanskrită), fie că sunteți treziți, adormiți, visând, absorbiți în muncă, sau cufundați în Samadhi.

Discipolul: În acest caz, cum poate fi localizată într-o parte a corpului? Fixând un loc precis Inimii, se pare că atribuim limite fiziologice pentru ceva ce este dincolo de spațiu și timp.

Maestrul: Este adevărat. Dar persoana care pune această întrebare despre poziția Inimii consideră, de asemenea, că ea există cu sau în corpul său. Dumneavoastră, cel care mă întrebați în acest moment aveți impresia că doar corpul dumneavoastră se află aici și că de fapt îmi vorbiți de undeva din spațiu? Nu, bine-înțeles, deoarece admiteți existența voastră corporală. Pentru că pornim din acest punct de vedere putem vorbi despre corpul fizic.
La drept vorbind, Conștiinta Pură este indivizibilă. Ea nu se poate împarți în parți. Ea nu posedă nici formă, nici „interior”, sau „exterior”, nici „dreapta”, sau „stânga”. Conștiinta Pură, care este deci Inima, include în ea tot ceea ce există. Nimic nu-i poate fi exterior. Acesta este Adevărul Ultim. Pornind de la acest punct de vedere absolut, este evident imposibil să asociem vreun loc fizic Inimii, Sinelui sau Conștiinței. De ce? Deoarece corpul este o simplă proiecție a mentalului care la rândul său este o umilă reflecție a Inimii luminoase. Cum ceea ce conține totul ar putea fi mărginită în acest spațiu minuscul al corpului fizic, când acest corp însuși nu reprezintă decât o infimă manifestare fenomenală a Realității Ultime? Dar cine în această lume va înțelege asta? Oamenii nu pot să gândească decât în termenii corpului fizic și ai universului senzorial. Să luăm un exemplu: Dumneavoastră spuneți: „Am părăsit îndepărtata mea țară, situată dincolo de Himalaya, pentru a veni în acest Ashram”, dar acest lucru nu e adevărat. Ce reprezintă „a merge’, ce reprezintă „a te întoarce”, ce reprezintă orice mișcare pentru Spiritul unic și universal care sunteți? Voi sunteți acolo unde întotdeauna ați fost. Corpul vostru este cel care și-a schimbat locul și s-a transportat dintr-o țară în alta pâna a ajuns la Ashram. Acesta este simplul adevăr. Totuși pentru o persoană care se consideră a fi un subiect ce trăiește într-o lume obiectivă, aceasta este o propoziție care pare de domeniul imaginației. Deci, coborând la nivelul de înțelegere obișnuit, i se asociază Inimii un loc determinat în corpul fizic.
Discipolul: Dar cum as putea înțelege atunci acea afirmație a lui Bhagavan, conform căreia experiența centrului Inimii se poate realiza într-un loc anume din zona pieptului?

Maestrul: Atunci când ați admis în mod real că din punctul de vedere veritabil și absolut Inima (sau Conștiinta Pură) se găsește dincolo de spațiu și timp, restul vă va fi ușor de înțeles dintr-o perspectivă exactă.

Discipolul: Chiar din această optică am pus întrebarea referitoare la poziția Inimii. Eu ași vrea să înțeleg experiența lui Bhagavan.

Maestrul: Pura Conștiință transcende mentalul. Ea este experimentată direct. Înțelepții cunosc existența lor acorporală, care nu are sfârșit, exact la fel cum oamenii obișnuiți își cunosc existența în corpul fizic. Totodată, experiența Conștiinței poate s-o comporte pe cea a corpului, sau nu. În experimentarea acorporală a Conștiinței pure un înțelept se află dincolo de spațiu și timp. Lui nu i se poate pune nici o întrebare referitoare la locul în care este plasată Inima. Corpul fizic nu poate ramâne în viață în afara Conștiinței. Senzația noastră că trăim într-un corp are deci ca bază Conștiința. Dar, această senzație corporală, prin însăși natura ei, implică limitări și nu poate coincide cu conștiința eternă și fără sfârsit. Ea nu este decât un reflex punctual și minuscul al conștiinței Pure cu care înțeleptul a înțeles că este identic. Pentru el, prin urmare, această conștiință corporală nu este decât un fel de reflexie în Conștiința infinită și radioasă care este el însuși. Este singurul mod în care înțeleptul își resimte existenta fizică. În timpul experienței sale transcendente când percepe Inima în calitate de Pură Conștiință, înțeleptul nu ține în nici un fel cont de corpul său. El localizează atunci în interiorul limitelor sale corporale această experientă a Absolutului, printr-un fel de amintire senzorială care provine din momentele în care el este conștient de corpul său.

Discipolul: Pentru oameni ca mine, care nu au nici experiența directă a Inimii și nici amintirea care reprezintă o consecință a acestei experiențe, problema pare destul de dificilă. Am putea să încercăm să ghicim acest loc?

Maestrul: Dacă locul inimii ar fi trebuit să depindă de un fel de ghicit, chiar și pentru omul obișnuit, aceasta ar fi fost o problemă lipsită de importanță. Dar nu, în nici un caz, nu poate fi vorba de ghicit; trebuie să existe o intuiție reală și infailibilă.

Discipolul: Cine trebuie să aibă această intuiție?

Maestrul: Toată lumea.

Discipolul: Sri Bhagavan, îmi atribuiți o cunoaștere intuitivă a Inimii?

Maestrul: Nu, nu a Inimii, ci a amplasării sale în corpul fizic.

Discipolul: Sri Bhagavan, afirmați că eu îmi cunosc prin intuiție poziția Inimii în corpul fizic?

Maestrul: De ce nu?

Discipolul: (arătându-se cu degetul) Sri Bhagavan, vă referiți la mine personal?

Maestrul: da, iată intuiția. Cum v-ați desemnat prin acest gest? Nu v-ați plasat degetul pe partea dreaptă a pieptului? Chiar acolo este centrul Inimii.

Discipolul: Ne putând să cunosc direct Inima trebuie, deci, să mă sprijin pe această intuiție?

Maestrul: Ce este atât de șocant? Atunci când un școlar afirmă „Eu sunt cel care a făcut această adunare” sau atunci când va întreaba „Vreți ca eu să vă aduc să citiți această carte”?, vă va desemna capul său, care i-a permis să facă adunarea, sau picioarele sale, care l-au purtat atât de rapid pentru a vă face un serviciu? Nu. În ambele cazuri degetul arătător se va îndrepta către partea dreaptă a corpului în mod natural, exprimând cu inocență acest adevăr profund că sursa Eu-lui său se găsește acolo. Aceasta este o intuiție infailibilă care, în acest fel, îl face să se refere la el însuși, la această Inimă care este Sinele. Este un act absolut involuntar și universal, identic la toți indivizii. Ce dovadă mai convingătoare doriți în legătură cu poziția Inimii în corpul fizic.

Discipolul: Totuși, eu am auzit un sfânt declarând că își resimte experiențele spirituale în locul situat între sprâncene.

Maestrul: Cum am mai spus deja, aici este vorba de realizarea ultimă și Perfectă, care transcende relația subiect – obiect. Atunci când este realizată, nu mai contează unde este plasată experiența spirituală.
Discipolul: Este vorba de a știi care dintre cele două puncte de vedere este corect:
1. Centrul experiențelor spirituale este situat între sprâncene.
2. El este situat în zona pieptului.

Maestrul: dacă doriți să vă dăruiți unei practici spirituale vă veți concentra între sprâncene. Veți realiza atunci Bhavana (contemplarea imaginativă a mentalului). Starea supremă (Anubhava) sau realizarea cu care vă identificați complet și în care vi se resoarbe întreaga individualitate, transcende mentalul. Atunci nu mai există nici un centru care să vi se pară distinct și separat.

Discipolul: Aș vrea să vă pun o întrebare în termeni ușor diferiți. Locul dintre sprâncene poate fi considerat sediu al sinelui?

Maestrul: Dumneavoastră acceptați Sinele ca sursa ultimă a Conștiinței, care subzistă fără schimbare în cele trei stări ale mentalului. Admiteți acest lucru. Dar priviți ce se întâmplă cu o persoană în meditație care se lasă stăpânită de somn. Primul semn al acestei toropeli este următorul: capul începe să cadă spre piept. Acest fenomen nu ar putea să se producă dacă Sinele ar fi fost situat între sprâncene sau în orice altă parte a capului. În timpul somnului profund, experiența Sinelui nu este resimțită între sprâncene. Deci, nu am putea considera acest centru ca fiind sediul Sinelui fără a accepta în același timp faptul că acesta din urmă își abandonează din când în când locul său, ceea ce este absurd. Sadhaka (aspirantul la spiritualitate) poate avea, cu siguranță, experiențe la nivelul tuturor centrilor sau chakra asupra cărora el își concentrează atenția. Nu este nici un motiv să concluzionăm că locul particular al acestor experiențe ar fi, ipso facto, locul sinelui. Se povestește o istorie interesantă despre Kamal, fiul sfântului Kabir. Ea arată faptul că acest cap și locul dintre sprâncene nu poate fi considerat ca sediu al Sinelui. Kabir avea o intensă devoțiune față de Sri Rama. El nu ezita niciodată să ofere de mâncare celor care aduceau din toată inima lor, slavă lui Dumnezeu. Totuși, într-o zi el a constatat că nu avea suficiente provizii cât ar fi fost nevoie pentru o reuniune a credincioșilor. Nimic nu a putut totuși să îl oprească să pregătească dinainte masa în dimineața următoare. Împreună cu fiul său au părăsit casa în timpul nopții pentru a face rost de alimente. Se povestește, că tatăl și fiul au luat toate proviziile unui vânzător printr-o gaură pe care au făcut-o în peretele casei acestuia. Apoi, fiul s-a întors pentru a trezi familia vânzătorului și a le spune că ei au fost prădați, deoarece a anunța acest lucru era pentru el o chestiune de principiu. Din nefericire, atunci când a vrut să se salveze fugind prin spărtura zidului, pentru a-și ajunge tatăl care îl aștepta la celălalt colț al casei, trupul său s-a înțepenit în acea spărtură și i-a fost imposibil să scape de acolo. Nevrând să fie descoperit de urmăritorii săi (deoarece în acest caz i-ar fi fost imposibil să-i hrănească pe credincioși a doua zi), Kamal l-a strigat pe tatăl său cerându-i să-i taie capul și să i-l ia cu el, ceea ce acesta a și făcut. Kabir a reușit să fugă cu proviziile furate și cu capul fiului său, pe care l-a ascuns pentru a nu fi descoperit hoțul proviziilor. Dimineața următoare, Kabir i-a primit pe credincioși așa cum fusese stabilit, fără să se îngrijoreze de loc de evenimentele din noaptea precedentă. „Dacă aceasta este voința lui Rama, și-a zis el, ca fiul meu să-și piardă viața, așa să fie!” Seara, el a ieșit în oraș în procesiune cu grupul prietenilor lui, pentru a realiza un Bhajana și toate celelalte ritualuri tradiționale. În acest timp, vânzătorul căruia i se furaseră alimentele, s-a dus să se plângă regelui și a arătat corpul mutilat al lui Kamal. Dar ce indiciu putea să-i aducă un corp fără cap? Pentru a descoperii identitatea cadavrului, regele a ordonat să fie expus într-un loc foarte vizibil al străzii principale în speranța că cineva va veni să-l recunoască sau să îl ia. Într-adevăr, nici un cadavru nu putea fi abandonat fără ca parinții și familia sa să îl binecuvânteze. Regele spera să obțină noi informații de la omul care s-ar fi apropiat și ar fi luat trupul băiatului, și de aceea el pusese câțiva polițiști să supravegheze acel loc. Kabir și credincioșii, cântând Bhajana au ajuns să treacă pa stradă exact prin locul pe unde se afla corpul lui Kamal. Spre surprinderea tuturor a fost văzut atunci cadavrul ridicându-se și începând să-și miște mâinile ritmic, marcând măsura Bhajanei pe care grupul o cânta. Această istorie dovedește că nici capul, nici locul dintre sprâncene nu sunt sediul Sinelui. Totodată s-a remarcat faptul că dacă unui luptător pe câmpul de bătălie i se taie capul printr-o lovitură viguroasă de sabie, corpul continuă să se deplaseze și să-și miște mâinile ca și cum ar continua lupta, înainte de a cădea total lipsit de viața.

Discipolul: Dar corpul lui Kamal era totuși mort de mai multe ore.

Maestrul: Ceea ce numiți moarte nu era pentru Kamal o experiență extraordinară. Iată ce i s-a întâmplat când era încă și mai tânăr. În copilăria sa, Kamal a avut un prieten de aceeași vârstă cu care se juca adesea un joc cu bile. Ei doi au stabilit o regulă conform căreia cel care a pierdut una sau două partide trebuie să se recompenseze dând un gaj. Ei s-au despărțit într-o seară rezultatul final fiind o partidă în plus în favoarea lui Kamal. Ziua urmatoare, văzând că prietenul său nu sosește la întâlnire, Kamal s-a dus la el pentru a-i cere gajul. Acolo, o imagine teribilă îl aștepta. Prietenul său era întins pe un pat iar familia plângea lânga el. „Ce s-a întâmplat?” Întrebă Kamal. „El s-a jucat cu mine aseară și îmi datorează un gaj”. Părinții și-au amplificat plânsul spunând că copilul a murit. „Nu!” A spus Kamal. „El nu este mort. El doar se preface ca să nu-mi plătească gajul pe care mi-l datorează.” Membrii familiei au protestat, cerându-i lui Kamal să constate singur că nefericitul copil era mort și avea corpul țeapăn și rece. „Pură comedie”, a spus Kamal. „Voi afirmați că trupul lui este țeapăn și rece?” Ce dovedește aceasta? Și eu pot face acest lucru. Spunând astfel, el s-a întins lângă prietenul său și într-o clipă a devenit țeapăn și rece ca un mort. Săracii oameni, care până atunci plânseseră moartea propriului lor copil, au început, plini de uimire și suferință, să plângă de asemenea moartea lui Kamal. Dar dintr-o dată Kamal se ridică și spune: „Vedeți! Am fost mort” așa cum spuneți voi. Totuși, iată-mă din nou viu, plin de forță și ardoare. În același fel, încearcă și el să mă păcălească, dar eu nu-l voi lăsa să o facă, căci eu nu cred în comedia asta a lui.” În final, sfințenia inerentă a lui Kamal a readus viața copilului mort care i-a plătit gajul pe care îl datora. Morala acestei povestiri este că moartea nu înseamnă distrugerea Sinelui. Relațiile sinelui cu corpul nu sunt limitate la naștere și moarte. Locul său în corpul fizic nu are nici o legătură cu experiențele resimțite într-un loc particular, ca de exemplu locul dintre sprâncene: aceste experiențe sunt datorate, într-adevăr, practicii lui Dhyana asupra acestui centru. Starea supremă a conștiinței de Sine nu este niciodată absentă. Ea transcende cele trei stări ale mentalului, ea transcende viața și moartea.
Discipolul: Deoarece Sri Bhagavan a declarat că Sinele poate să fie resimțit în oricare din centri de forță, deși locul său este în Inimă, nu ar fi posibil, grație practicii lui Dhyana asupra centrului dintre sprâncene, ca tocmai acest centru să devină locul Sinelui?

Maestrul: Atâta vreme cât este vorba de o etapă în practica concentrării, în care ne fixăm atenția asupra unui loc determinat, orice considerație despre locul sinelui nu poate fi decât o teorie. Voi vă gândiți că sunteți subiectul, cel care vede. Locul în care se concentrează atenția voastră devine obiectul care este văzut. Este deci vorba despre ceea ce se numește pur și simplu Bhavana(ideație). Atunci, când din contră, deveniți Martorul, vă absorbiți în Sine și nu sunteți decât una cu El. Aceasta este Inima.

Discipolul: Trebuie să practicăm neapărat concentrarea asupra locului dintre sprâncene?

Maestrul: Atunci când se practică Dhyana, oricare ar fi ea, obiectul asupra căruia sadhaka își fixează mintea, încetează să mai existe și să fie distinct de subiect. Subiectul și obiectul devine Sinele unic, Inima. Practica concentrării asupra centrului dintre sprâncene este o Sadhana ca oricare alta. Pe durata concentrării gândurile sunt disciplinate eficient. Si iată motivul: orice gând reprezintă o activitate extrovertită a mentalului. El constituie o consecință directă a” vederii” fizice sau mentale. Totodată trebuie să notăm că această Sadhana specială, care constă în fixarea atenției între sprâncene, trebuie însoțită de Japa; într-adevăr, (în ordinea importanței organelor de simț), ceea ce vine imediat după ochiul fizic este urechea fizică, fie pentru a disciplina fie, din contră, pentru a dispersa mentalul. Tot astfel, după ochiul mentalului(cu alte cuvinte, vizualizarea mentală a obiectului) urmează urechea mentalului (cu alte cuvinte, articularea și ascultarea mentală a cuvântului) care este cea mai importantă pentru a disciplina și a reîntări mentalul, sau pentru a-l distrage și, prin urmare, pentru a-i disipa forțele. Atunci când vă fixați ochiul mentalului asupra unui centru, de exemplu centrul dintre sprâncene, trebuie să practicați totodată articularea mentală a unui Nama (nume) sau a unei Mantra. Dacă nu, veți pierde cu rapiditate din vedere obiectul concentrării. Sadhana, așa cum a fost descrisă, conduce la identificarea numelui, verbului, sinelui – oricare ar fi termenul folosit – cu centrul ales pentru a ne realiza Dhyana. Cât despre Realizarea Ultimă, aceasta este Conștiința pură, Sinele, Inima.

Discipolul: De ce Sri Bhagavan nu ne dă anumite indicații privind practica concentrării asupra vreunui centru anume sau Chakra?

Maestrul: Yoga-Sutras desemnează sahasrara în zona creștetului, ca fiind sediul Sinelui. Purusha Sukta declară că este Inima. Pentru a-i permite unui sadhaka să nu fie mereu supus îndoielilor mereu posibile, îl sfătuiesc să simtă „firul conducător” al lui „Eu” sau al lui ‚Eu sunt” și să-l urmeze până ajunge la sursa sa. Eu îl sfătuiesc astfel deoarece, în primul rând este imposibil pentru oricine să aibă cea mai mică îndoială asupra noțiunii de eu, în al doilea rând, oricare ar fi Sadhana adoptată, scopul final este realizarea sursei lui „Eu sunt”, care, formează chiar premizele experienței voastre. Dacă, prin urmare, veți practica Atma Vichara veți ajunge la Inima care este Sinele.

Niciun comentariu:

Kabir (1440—1518)


Kabir povesteşte:


„Dumnezeu este în noi şi totuşi alergăm în căutarea Lui. Unii Îl caută în cărţile sfinte, devenind plini de cunoaştere inutilă, alţii în locurile sfinte, adorând lucruri moarte. Priveşte în tine: trupul tău este templul Lui, El te-a ales deja, Şi-a făcut sălaş în tine. Nenumărate vieţi L-ai căutat aiurea fără să-L găseşti şi în tot acest timp El era în tine, aşteptând răbdător.”

Fiinţă liberă

Fiinţă liberă

Fiinţă liberă, cerul e acoperit şi se-ntunecă,
Revin dinspre norii musonului,
Pică stropi de ploaie.
Hai sus, învăţatule, îngrijeşte-ţi gospodăria,
Apa se va duce curând.

Fă-ţi araci din văzul şi auzul lăuntric
Seamănă bobul de grâu al Sinelui
Nu lăsa raza îndoielii să se strecoare-năuntru
Seamănă bobul de Naam [sunetul launtric].

Patru paznici în fiecare în cele patru direcţii
Să nu lase cerul la bob
Du roada la conacul Stăpânului
Cedând toată truda muncii.

Împreună, cei cinci prieteni pregătesc prânzul
Muni şi Gyani urmează să fie mâncaţi.
Ascultă căutătorule, spune Kabir,
Seamănă bobul de Naam.


Ascunsă dincolo de cer

*
Ascunsă dincolo de cer

“Ascunsă dincolo de cer e Ţinta
La dreapta e Soarele, Luna-i la stânga
Bisectoarea trebuie să fie ascunsă
Corpul e arcul, vizualizarea e Coarda
Sunetul nesunat este Săgeata – dreaptă şi gata de zbor
Săgeata-i slobozită, lăsând în urmă Corpul-instrument
E solul Adevăratului Guru.
În ciuda săgeţii trase, nu rămâne urmă de rană pe corp.
Numai cei loviţi o trăiesc.
Spune Kabir: Ascultă, sârguitorule ucenic,
Cei care o trăiesc o cunosc.”



*
Cu mintea cufundată

Cu mintea cufundată în iubire, de ce-aş vorbi?
Odată diamantul bine înnodat, de ce să desfac iarăşi nodul?
Talerele goale la iniţiere sunt pline, de ce aş măsura din nou?
Judecata, bând fără măsură, s-a îmbătat,
Lebăda ajunsă-n lac are nevoie să rătăcească prin bălţi şi iazuri?
Spune Kabir: Ascultaţi, oameni buni, am realizat Dumnezeul lăuntric –
Precum uleiul conţinut în sămânţă.


Cauţi să dai de mine?

Cauţi să dai de mine?

- “Cauţi să dai de Mine?
Sunt pe locul de lângă tine,
Umărul Meu îl atinge pe-al tău.
N-ai să găseşti nici în stûpa, nici în templul hindus,
Nici în sinagogă, nici în catedrală:
Nici în slujbă, nici în kirtan, nici în picioarele
Încolăcite în jurul gâtului, nici în post.
Când Mă cauţi cu adevărat, Mă vei zări dintr-o dată –
Mă vei găsi în cea mai măruntă măsură de timp.
Kabir zice: Ucenice, spune-mi, ce e Dumnezeu?
El e suflarea dinlăuntrul suflării.
I-am zis făpturii voitoare din mine:
Ce e râul acesta pe care vrei să-l treci?
Nu-s călători pe calea râului şi nu e nici o cale.
Vezi tu pe cineva mişcându-se pe malul acela,
Sau făcându-şi cuib?
Nu există nici un râu, nici luntre, nici luntraş
Nu există nici funie de tras, nici cine s-o tragă.
Nu există pământ, nici cer, nici timp, nu există
Nici mal, nici vad!
Şi nu există nici corp, nici minte!
Crezi tu că există vreun loc care să facă sufletul mai puţin însetat?
În marea absenţă nu vei găsi nimic.
Fii deci puternic şi intră în propriu-şi trup,
Acolo ai loc tare pe care poţi pune piciorul.
Gândeşte-te bine!
Nu pleca hoinărind aiurea!
Kabir zice: Azvârle-ţi doar toate cele gândite despre lucruri închipuite,
Şi rămâi statornic în ceea ce eşti (sahaj).”


Nu-i decât apă

Nu-i decât apă

“Nu-i decât apă în iazurile sfinte.
Ştiu pentru că am înotat în ele.
Toţi zeii sculptaţi în lemn şi în fildeş
Nu pot scoate un cuvânt
Ştiu, fiindcă i-am strigat.
Sfintele scripturi nu sunt decât cuvinte.
M-am uitat între coperţile lor într-o zi.
Kabir nu vorbeşte decât despre lucruri
Pe care le-a trăit.
Dacă nu ai trăit un lucru,
Nu este adevărat.”
*
Doamne, eu ţes pânza

Doamne, eu ţes pânza Numelui Tău
Munca zadarnică
De a ţese pentru lume
A ajuns la capăt
Am atins
Strălucitoarea stare de beatitudine –
Liber de spaimă, liber de durere
Sunt ţesătorul Numelui Tău, Doamne
Eu ţes şi culeg rodul legăturii mele lăuntrice cu Tine.
Sunt ţesătorul Numelui Tău.




Ţes pânza Numelui Tău

“Ard lămpi în fiecare casă, orbule! Şi tu nu le poţi vedea
Într-o bună zi ţi se vor deschide ochii deodată, şi ai să vezi:
Şi cătuşele morţii îţi vor cădea de la încheieturi.
Nu e nimic de spus sau de auzit, nu e nimic de făcut.
Cel care e în viaţă, dar mort, e cel care nu va mai muri nicicând.
Pentru că trăieşte în singurătate, yoghinul spune că sălaşul lui e departe.
Domnul tău este aproape: dar tu te caţeri în palmier să-L cauţi.
Brahmanul trece din casă în casă şi iniţiază oamenii întru credinţă:
Vai! Adevărata fântână a vieţii e lângă tine, iar tu ai ridicat un bolovan
La care te închini.
Kabir spune:
"N-am să pot spune niciodată ce dulce e Domnul meu.
Yoga, şiragurile de mătănii, virtutea şi viciul – toate astea nu sunt nimic
pentru El."

Ţes pânza Numelui Tău

*
“Când în sfârşit ai ajuns la oceanul fericirii, nu te întoarce însetat.
Trezeşte-te, omule, smintitule! Căci moartea te pândeşte
Ai aici, dinaintea ta, apă curată: bea-o cu fiecare răsuflare.
Nu porni în urmărirea mirajului cu piciorul, ci însetează de nectar;
Dhruva, Prahlad şi Shukadeva au băut din el, şi de-asemenea Ramdas l-a
gustat:
Sfinţii sunt beţi de iubire, setea lor e de iubire.
Kabir spune: "Ascultă-mă, frăţioare! Cuibul spaimei este fărâmat.
Nici măcar o clipă n-ai stat faţă în faţă cu lumea:
Tu îţi teşi propria robie din minciuni, vorbele tale sunt pline de amăgire:
Cu povara de dorinţe pe care o porţi pe cap, cum să fii uşor?"
Kabir spune: "Păstrează în tine adevărul, detaşarea şi iubirea."

*

"Spre ce ţărm vrei să treci, inima mea?
Nu se află călător înaintea ta, nu există cale:
Unde e mişcarea, unde e repaosul, pe ţărmul acela?
Nu există apă, nici barcă, nici barcagiu nu există,
Nici un alt om care s-o tragă,
Pământ, cer, timp, orice: nimic nu este locul
Care va linişti setea sufletului?
Nu vei găsi nimic în acea pustietate.
Fii puternic şi intră-ţi în propriul trup: acolo calci ferm.
Ia bine seama, o, inima mea!
Nu te duce în altă parte!
Kabir spune: "Dă la o parte toate închipuirile şi rămâi statornic
În ceea ce eşti (sahaja)."
*

“Nu sunt nici în rând cu lumea nici în afara ei,
Nu trăiesc după bunul plac,
Nu sunt nici vorbitor nici ascultător, nici slujitor,
Nici stăpân nu sunt, nici legat, nici liber,
Nu sunt nici desprins, nici prins.
Nu sunt departe de nimic, nu sunt aproape de nimic.
Nu voi merge nici în iad, nici în rai.
Eu săvârşesc toate faptele; totuşi sunt în afara tuturor faptelor.
Puţini îmi pricep înţeleseul: cel care îl poate înţelege,
Acela stă nemişcat. Kabir nu caută nici
Să întemeieze, nici să distrugă.”



Ţes pânza Numelui Tău

*

“Ceea ce vezi nu este; iar pentru ceea ce este nu ai cuvinte.
Dacă nu vezi, nu crezi: ce ţi se spune, nu poţi primi.
Cel care ştie să cearnă cunoaşte prin cuvânt, ignorantul
Stă cel mai adesea cu gura căscată
Unii contemplă ceea ce nu are formă, alţii meditează asupra formei:
Dar înţeleptul ştie că Brahman este dincolo de amândouă.
Acea frumuseţe a Lui nu se vede cu ochiul; acel vers al Lui
Nu se aude cu urechea.
Spune Kabir: "Cine a găsit şi iubirea şi renunţarea nu coboară

Niciodată în moarte."

*

“Flamura ascunsă e-nfiptă în templul ceresc;
Acolo coviltirul albastru împodobit cu luna şi
Încrustat cu nestemate strălucitoare stă întins.
Acolo străluceşte lumina soarelui şi a lunii:
Linişteşte-ţi mintea până la tăcere înaintea acelei splendori.
Kabir spune:
"Cel care a băut din nectarul acesta rătăceşte ca un nebun."

*
“Cine eşti şi de unde vii?
Unde sălăşluieşte Supremul Spirit
Cum Îşi desfăşoară El jocul în toate făpturile?
Focul e în lemn; dar cine îl trezeşte dintr-o dată?
Atunci se preface în scrum, şi unde s-a dus puterea focului?
Adevăratul maestru învaţă că materia n-are nici hotar nici nesfârşire
Kabir spune:
"Brahman Îşi potriveşte limbajul la înţelegerea celui ce aude."

*
Există un copac ciudat care se înalţă fără rădăcini
Şi leagă rod fără să înflorească;
Nu are nici ramuri; nici frunze; e tot numai un lotus.
Două păsări cântă acolo: una e Maestrul, cealaltă, învăţăcelul:
Învăţăcelul alege roadele felurite-ale vieţii şi gustă din ele;
Iar Maestrul îl priveşte cu bucurie.
Ce spune Kabir este greu de înţeles:
"Pasărea e dincolo de orice căutare, dar poate fi văzută în chip limpede.
Cel ce nu are formă e-n sânul tuturor formelor.
Eu cânt gloria formelor."


Ţes pânza Numelui Tău

*
Ce greu e să-l întâlneşti pe stăpânul meu!
Pasărea ploii se tânguie însetată după ploaie:
Aproape că moare de dorul ei, şi totuşi nu vrea
Să bea altă apă decât ploaia.
Ademenită de iubirea de muzică, căprioara iese
Din crâng: ea moare pentru că a ascultat muzica,
Şi totuşi nu dă îndărăt de frică.
Soţia văduvită stă lângă trupul soţului ei defunct:
Ei nu-i e frică de pârjol.
Dă de-o parte orice frică pentru acest biet trup.

*
O, inimă! N-ai cunoscut toate tainele acestei cetăţi a iubirii:
În neştiinţă ai venit în neştiinţă te întorci.
O, prietene, ce-ai făcut cu viaţa ta? Ţi-ai luat pe cap povară grea,
Bolovani, şi cine să ţi-o uşureze?
Prietenul tău stă pe malul celălalt, dar ţie nu-ţi trece nicicând
Prin cap că te-i putea întâlni cu el.
Luntrea e spartă iar tu şezi într-una pe mal;
Şi te bat valurile, fără vreun rost.
Kabir slujiorul te roagă să cugeţi:
Există oare cineva care să îţi fie prieten până la sfârşit?
Eşti sigur, n-ai nici un tovarăş:
Vei suferi urmările propriilor tale fapte.

*
Inima mea! Să mergem în ţara unde locuieşte iubitul,
Cel care mi-a răpit inima!
Acolo iubirea îşi umple ulciorul din fântână,
Deşi nu are frânghie cu care să scoată apa,
Acolo norii nu acoperă cerul, deşi cad ropote blânde de ploaie;
O, tu, cel fără de trup! Nu sta în pragul casei;
Du-te şi scaldă-te în ploia aceea!
Acolo-i mereu lumina lunii şi niciodată nu e întuneric;
Şi ce să vorbim de un singur soare?
Ţara aceea e iluminată de razele a milioane de sori.


Ţes pânza Numelui Tău

Ţes pânza Numelui Tău
*
Femeia despărţită de iubitul ei deapănă la roata de tors
Cetatea trupului se ridică în frumuseţea ei;
Şi înlăuntrul ei a fost zidit palatul minţii.
Roata iubirii se roteşte în cer iar jilţu-i făcut din nestematele cunoaşterii:
Ce fire subţire ţese femeia şi le subţiază cu iubirea şi veneraţia ei!
Kabir spune: "Eu ţes ghirlanda zilei şi a nopţii.
Când iubitul meu vine şi mă atinge cu picioarele sale,
Am să-i dăruiesc lacrimile mele."

*
Sub marea umbrelă a Regelui meu strălucesc
Milioane de sori şi lune şi stele!
El este Mintea din mintea mea: El este Ochiul din ochiul meu.
Ah, de-ar fi una mintea şi ochiul meu!
De-ar putea iubirea mea să-l atingă pe iubit!
De s-ar putea răcori arşiţa-nvăpăiată a inimii mele!
Kabir spune: "Când uneşti iubirea cu Iubitul, atunci ai desăvârşirea iubirii."

*
La cine să merg să aflu despre iubitul meu?
Kabir spune: "Aşa cum nu poţi afla nicicând pădurea
Dacă ignori copacul, tot astfel El nu poate fi găsit
Niciodată în abstracţiuni."

*
Am învăţat limba sanscrită, aşa că oamenii
Îmi spun că-s înţelept:
Dar ce folos din asta, când plutesc în voia soartei,
Ars de sete, pârjolit de arşiţa dorinţei?
Degeaba porţi pe cap povara aceasta de mândrie
Şi deşertăciune.
Kabir spune: "Pune-o jos în colb şi ieşi degrabă
În întâmpinarea Iubitului. Spune-i pur şi simplu:
Doamne."

*
Există vreun înţelept care să asculte muzica
Aceea solemnă ce se înalţă în văzduh?
Căci El, sursa a toată muzica, împlineşte toate
Vasele şi rămâne El însuşi în deplinătate.
Cel care e trup e mereu însetat, fiindcă urmăreş-te
Ceea ce e în parte:
Dar totdeauna acolo susură adânc şi tot mai adânc sunetul
"El este acesta – acesta este El"
Topind dragostea şi renunţarea într-una.
Kabir spune: "O, frate! Aceea e Lumea Dintâi."

„This union with the guru, O Kabir,

Sets me free; like salt mingled

With flour, I am no more I!



Now I have no caste, no creed,

I am no more what I am!



O dear brother!

By what name would you call me?



I do not quote from the scriptures;

I simply see what I see.



When the bride is one

with her lover,

who cares about

the wedding party?



I am not a Hindu,

Nor a Muslim am I!

I am this body, a play

Of five elements; a drama

Of the spirit dancing

With joy and sorrow



A drop

Melting into the sea,

Everyone can see.

But the sea

Absorped

In a drop --

A rare one

can follow!



I am looking at you,

You at him,

Kabir asks, how to solve

This puzzle --

You, he, and I?



Dying, dying, the world

Is dying only.

But lo! None knows how to die

In such a way

That he dies never again.



Man, here is your worth:

Your meat is of no use!

Your bones cannot be sold

For making ornaments,

And your skin cannot be played

On an instrument!”



“Where there is neither sea nor rains,

Nor sun nor shade;

Where there is neither creation

Nor dissolution;

Where prevails neither life nor death,

Nor pain nor pleasure;

Beyond the states of Sunn and trance;

Beyond words, O friend,

Is that unique state of Sahaj.

It can be neither weighed

Nor exhausted,

Is neither heavy nor light;

It has no upper regions

Nor lower ones;

It knows not the dawn of day

Nor the gloom of night;

Where there is neither wind

Nor water nor fire,

There abides the perfect Master.

It is inaccessible,

It is, and it will ever be;

Attain it through the Master’s grace.

Sayeth Kabir: I surrender myself

At the feet of my Master,

I remain absorbed

In his true company.”



„I am in all

All that is, is I

The different forms in existence

Are my myriad manifestations,

Yet I am apart from all.

Call me Kabir,

Call me Ramrai [God the Emperor],

It is one and the same.

I am not a child,

I am not old,

And the glow of youth

Never can touch me.

I go not at anyone’s bidding

Nor come at anyone’s command.

In my state of Sahaj

I am in the verdure of bliss

Call me Kabir,

Call me Ramrai,

It is one and the same.

My covering is a single sheet

And people sneer at me:

My weaver’s calling inspires no respect;

My dress is tattered,

Patched at ten places —

Yet beyond the three attributes

Beyond the region of the ‘fruit’ [the law of karma]

I dwell in the realm of bliss;

Thus have I acquired the name Ramrai.

I see the entire world,

The world cannot see me;

Such is the unique statethat Kabir has attained.

Call me Kabir,

Call me Ramrai,

aIt is one and the same.”



„Prietene, va trece oceanul

Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.



Frate, unii spun ca sunt invatati,

Altii spun ca au renuntat la toate,

Unii spun ca si-au supus simturile

Dar boala ego-ului ii chinuie inca.


Prietene, va trece oceanul

Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.


Frate, unii spun ca sunt yoghini,

Altii spun ca au dobandit beatitudinea interiora

Dar „eu” si „al meu”, „tu” si ‚al tau”

Nu le-au alungat din mintea lor

Ce sansa mai au de a supravietui

Cand sunt loviti de o asemenea boala?


Prietene va trece oceanul

Numai cel ce alunga ego-ul din mintea sa.



Unii spun ca dau cu generozitate pomana,

Altii spun ca fac cu vigoare penitente

Dar ei nu cunosc Adevarul,

Ei nu realizeaza Ham(eu sunt spiritul)

Ei toti vor fi inghititi de Maya(iluzie)


Prietene, va trece oceanul

Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.



Unii spun ca sunt specialisti in multe practici,

Altii spun ca duc o viata pura

A adevaratului Sine

Toate pretentiile lor sunt desarte


Prietene, va trece oceanul

Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.



Unii spun ca au practicat toate formele de cucernicie,

Altii spun ca au facut toate posturile rituale

Dar nodul ego-ului lor este nedesfacut;

Ei doar au ingramadit, pe capul lor, mai multe datorii.


Prietene, va trece oceanul

Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa .”