Ramana Maharshi - Inima este Sinele

Discipolul: Sri Bhagavan vorbește despre Inimă ca fiind sediul Conștiinței și ca fiind identică cu Sinele. Ce semnifică în mod exact „Inima”?

Maestrul: Îmi puneți această întrebare despre Inimă deoarece sunteți interesat de izvorul conștiinței. Cercetarea „Eu-lui” și a naturii sale exercită asupra oricărui spirit profund o fascinație irezistibilă. Fie că îl numiți Dumnezeu, sau Sinele, sau Inima, sau locul Conștiinței, acest lucru nu are nici cea mai mică importanță. Punctul pe care trebuie să-l percepem și pe care de aceea îl numim Inimă, semnifică centrul cel mai profund al ființei noastre, fără de care nimic nu ar fi putut exista.

Discipolul: Totuăi Sri Bhagavan a indicat pentru Inimă un anumit loc în corpul fizic, adică în regiunea pieptului, la două degete în dreapta sternului.

Maestrul: Da, acolo este, așa cum afirmă înțelepții, centrul experienței spirituale. Acest centru este spiritual; el nu are nici o legătură cu inima fizică, cea care face ca sângele să curgă și care este denumită cu același nume. Centrul spiritual al Inimii nu este un organ corporal. Nu se poate spune despre Ea decât un singur lucru, că ea constituie chiar sursa ființei noastre. Este cea cu care sunteți identic (cum o indică literar și numele în sanskrită), fie că sunteți treziți, adormiți, visând, absorbiți în muncă, sau cufundați în Samadhi.

Discipolul: În acest caz, cum poate fi localizată într-o parte a corpului? Fixând un loc precis Inimii, se pare că atribuim limite fiziologice pentru ceva ce este dincolo de spațiu și timp.

Maestrul: Este adevărat. Dar persoana care pune această întrebare despre poziția Inimii consideră, de asemenea, că ea există cu sau în corpul său. Dumneavoastră, cel care mă întrebați în acest moment aveți impresia că doar corpul dumneavoastră se află aici și că de fapt îmi vorbiți de undeva din spațiu? Nu, bine-înțeles, deoarece admiteți existența voastră corporală. Pentru că pornim din acest punct de vedere putem vorbi despre corpul fizic.
La drept vorbind, Conștiinta Pură este indivizibilă. Ea nu se poate împarți în parți. Ea nu posedă nici formă, nici „interior”, sau „exterior”, nici „dreapta”, sau „stânga”. Conștiinta Pură, care este deci Inima, include în ea tot ceea ce există. Nimic nu-i poate fi exterior. Acesta este Adevărul Ultim. Pornind de la acest punct de vedere absolut, este evident imposibil să asociem vreun loc fizic Inimii, Sinelui sau Conștiinței. De ce? Deoarece corpul este o simplă proiecție a mentalului care la rândul său este o umilă reflecție a Inimii luminoase. Cum ceea ce conține totul ar putea fi mărginită în acest spațiu minuscul al corpului fizic, când acest corp însuși nu reprezintă decât o infimă manifestare fenomenală a Realității Ultime? Dar cine în această lume va înțelege asta? Oamenii nu pot să gândească decât în termenii corpului fizic și ai universului senzorial. Să luăm un exemplu: Dumneavoastră spuneți: „Am părăsit îndepărtata mea țară, situată dincolo de Himalaya, pentru a veni în acest Ashram”, dar acest lucru nu e adevărat. Ce reprezintă „a merge’, ce reprezintă „a te întoarce”, ce reprezintă orice mișcare pentru Spiritul unic și universal care sunteți? Voi sunteți acolo unde întotdeauna ați fost. Corpul vostru este cel care și-a schimbat locul și s-a transportat dintr-o țară în alta pâna a ajuns la Ashram. Acesta este simplul adevăr. Totuși pentru o persoană care se consideră a fi un subiect ce trăiește într-o lume obiectivă, aceasta este o propoziție care pare de domeniul imaginației. Deci, coborând la nivelul de înțelegere obișnuit, i se asociază Inimii un loc determinat în corpul fizic.
Discipolul: Dar cum as putea înțelege atunci acea afirmație a lui Bhagavan, conform căreia experiența centrului Inimii se poate realiza într-un loc anume din zona pieptului?

Maestrul: Atunci când ați admis în mod real că din punctul de vedere veritabil și absolut Inima (sau Conștiinta Pură) se găsește dincolo de spațiu și timp, restul vă va fi ușor de înțeles dintr-o perspectivă exactă.

Discipolul: Chiar din această optică am pus întrebarea referitoare la poziția Inimii. Eu ași vrea să înțeleg experiența lui Bhagavan.

Maestrul: Pura Conștiință transcende mentalul. Ea este experimentată direct. Înțelepții cunosc existența lor acorporală, care nu are sfârșit, exact la fel cum oamenii obișnuiți își cunosc existența în corpul fizic. Totodată, experiența Conștiinței poate s-o comporte pe cea a corpului, sau nu. În experimentarea acorporală a Conștiinței pure un înțelept se află dincolo de spațiu și timp. Lui nu i se poate pune nici o întrebare referitoare la locul în care este plasată Inima. Corpul fizic nu poate ramâne în viață în afara Conștiinței. Senzația noastră că trăim într-un corp are deci ca bază Conștiința. Dar, această senzație corporală, prin însăși natura ei, implică limitări și nu poate coincide cu conștiința eternă și fără sfârsit. Ea nu este decât un reflex punctual și minuscul al conștiinței Pure cu care înțeleptul a înțeles că este identic. Pentru el, prin urmare, această conștiință corporală nu este decât un fel de reflexie în Conștiința infinită și radioasă care este el însuși. Este singurul mod în care înțeleptul își resimte existenta fizică. În timpul experienței sale transcendente când percepe Inima în calitate de Pură Conștiință, înțeleptul nu ține în nici un fel cont de corpul său. El localizează atunci în interiorul limitelor sale corporale această experientă a Absolutului, printr-un fel de amintire senzorială care provine din momentele în care el este conștient de corpul său.

Discipolul: Pentru oameni ca mine, care nu au nici experiența directă a Inimii și nici amintirea care reprezintă o consecință a acestei experiențe, problema pare destul de dificilă. Am putea să încercăm să ghicim acest loc?

Maestrul: Dacă locul inimii ar fi trebuit să depindă de un fel de ghicit, chiar și pentru omul obișnuit, aceasta ar fi fost o problemă lipsită de importanță. Dar nu, în nici un caz, nu poate fi vorba de ghicit; trebuie să existe o intuiție reală și infailibilă.

Discipolul: Cine trebuie să aibă această intuiție?

Maestrul: Toată lumea.

Discipolul: Sri Bhagavan, îmi atribuiți o cunoaștere intuitivă a Inimii?

Maestrul: Nu, nu a Inimii, ci a amplasării sale în corpul fizic.

Discipolul: Sri Bhagavan, afirmați că eu îmi cunosc prin intuiție poziția Inimii în corpul fizic?

Maestrul: De ce nu?

Discipolul: (arătându-se cu degetul) Sri Bhagavan, vă referiți la mine personal?

Maestrul: da, iată intuiția. Cum v-ați desemnat prin acest gest? Nu v-ați plasat degetul pe partea dreaptă a pieptului? Chiar acolo este centrul Inimii.

Discipolul: Ne putând să cunosc direct Inima trebuie, deci, să mă sprijin pe această intuiție?

Maestrul: Ce este atât de șocant? Atunci când un școlar afirmă „Eu sunt cel care a făcut această adunare” sau atunci când va întreaba „Vreți ca eu să vă aduc să citiți această carte”?, vă va desemna capul său, care i-a permis să facă adunarea, sau picioarele sale, care l-au purtat atât de rapid pentru a vă face un serviciu? Nu. În ambele cazuri degetul arătător se va îndrepta către partea dreaptă a corpului în mod natural, exprimând cu inocență acest adevăr profund că sursa Eu-lui său se găsește acolo. Aceasta este o intuiție infailibilă care, în acest fel, îl face să se refere la el însuși, la această Inimă care este Sinele. Este un act absolut involuntar și universal, identic la toți indivizii. Ce dovadă mai convingătoare doriți în legătură cu poziția Inimii în corpul fizic.

Discipolul: Totuși, eu am auzit un sfânt declarând că își resimte experiențele spirituale în locul situat între sprâncene.

Maestrul: Cum am mai spus deja, aici este vorba de realizarea ultimă și Perfectă, care transcende relația subiect – obiect. Atunci când este realizată, nu mai contează unde este plasată experiența spirituală.
Discipolul: Este vorba de a știi care dintre cele două puncte de vedere este corect:
1. Centrul experiențelor spirituale este situat între sprâncene.
2. El este situat în zona pieptului.

Maestrul: dacă doriți să vă dăruiți unei practici spirituale vă veți concentra între sprâncene. Veți realiza atunci Bhavana (contemplarea imaginativă a mentalului). Starea supremă (Anubhava) sau realizarea cu care vă identificați complet și în care vi se resoarbe întreaga individualitate, transcende mentalul. Atunci nu mai există nici un centru care să vi se pară distinct și separat.

Discipolul: Aș vrea să vă pun o întrebare în termeni ușor diferiți. Locul dintre sprâncene poate fi considerat sediu al sinelui?

Maestrul: Dumneavoastră acceptați Sinele ca sursa ultimă a Conștiinței, care subzistă fără schimbare în cele trei stări ale mentalului. Admiteți acest lucru. Dar priviți ce se întâmplă cu o persoană în meditație care se lasă stăpânită de somn. Primul semn al acestei toropeli este următorul: capul începe să cadă spre piept. Acest fenomen nu ar putea să se producă dacă Sinele ar fi fost situat între sprâncene sau în orice altă parte a capului. În timpul somnului profund, experiența Sinelui nu este resimțită între sprâncene. Deci, nu am putea considera acest centru ca fiind sediul Sinelui fără a accepta în același timp faptul că acesta din urmă își abandonează din când în când locul său, ceea ce este absurd. Sadhaka (aspirantul la spiritualitate) poate avea, cu siguranță, experiențe la nivelul tuturor centrilor sau chakra asupra cărora el își concentrează atenția. Nu este nici un motiv să concluzionăm că locul particular al acestor experiențe ar fi, ipso facto, locul sinelui. Se povestește o istorie interesantă despre Kamal, fiul sfântului Kabir. Ea arată faptul că acest cap și locul dintre sprâncene nu poate fi considerat ca sediu al Sinelui. Kabir avea o intensă devoțiune față de Sri Rama. El nu ezita niciodată să ofere de mâncare celor care aduceau din toată inima lor, slavă lui Dumnezeu. Totuși, într-o zi el a constatat că nu avea suficiente provizii cât ar fi fost nevoie pentru o reuniune a credincioșilor. Nimic nu a putut totuși să îl oprească să pregătească dinainte masa în dimineața următoare. Împreună cu fiul său au părăsit casa în timpul nopții pentru a face rost de alimente. Se povestește, că tatăl și fiul au luat toate proviziile unui vânzător printr-o gaură pe care au făcut-o în peretele casei acestuia. Apoi, fiul s-a întors pentru a trezi familia vânzătorului și a le spune că ei au fost prădați, deoarece a anunța acest lucru era pentru el o chestiune de principiu. Din nefericire, atunci când a vrut să se salveze fugind prin spărtura zidului, pentru a-și ajunge tatăl care îl aștepta la celălalt colț al casei, trupul său s-a înțepenit în acea spărtură și i-a fost imposibil să scape de acolo. Nevrând să fie descoperit de urmăritorii săi (deoarece în acest caz i-ar fi fost imposibil să-i hrănească pe credincioși a doua zi), Kamal l-a strigat pe tatăl său cerându-i să-i taie capul și să i-l ia cu el, ceea ce acesta a și făcut. Kabir a reușit să fugă cu proviziile furate și cu capul fiului său, pe care l-a ascuns pentru a nu fi descoperit hoțul proviziilor. Dimineața următoare, Kabir i-a primit pe credincioși așa cum fusese stabilit, fără să se îngrijoreze de loc de evenimentele din noaptea precedentă. „Dacă aceasta este voința lui Rama, și-a zis el, ca fiul meu să-și piardă viața, așa să fie!” Seara, el a ieșit în oraș în procesiune cu grupul prietenilor lui, pentru a realiza un Bhajana și toate celelalte ritualuri tradiționale. În acest timp, vânzătorul căruia i se furaseră alimentele, s-a dus să se plângă regelui și a arătat corpul mutilat al lui Kamal. Dar ce indiciu putea să-i aducă un corp fără cap? Pentru a descoperii identitatea cadavrului, regele a ordonat să fie expus într-un loc foarte vizibil al străzii principale în speranța că cineva va veni să-l recunoască sau să îl ia. Într-adevăr, nici un cadavru nu putea fi abandonat fără ca parinții și familia sa să îl binecuvânteze. Regele spera să obțină noi informații de la omul care s-ar fi apropiat și ar fi luat trupul băiatului, și de aceea el pusese câțiva polițiști să supravegheze acel loc. Kabir și credincioșii, cântând Bhajana au ajuns să treacă pa stradă exact prin locul pe unde se afla corpul lui Kamal. Spre surprinderea tuturor a fost văzut atunci cadavrul ridicându-se și începând să-și miște mâinile ritmic, marcând măsura Bhajanei pe care grupul o cânta. Această istorie dovedește că nici capul, nici locul dintre sprâncene nu sunt sediul Sinelui. Totodată s-a remarcat faptul că dacă unui luptător pe câmpul de bătălie i se taie capul printr-o lovitură viguroasă de sabie, corpul continuă să se deplaseze și să-și miște mâinile ca și cum ar continua lupta, înainte de a cădea total lipsit de viața.

Discipolul: Dar corpul lui Kamal era totuși mort de mai multe ore.

Maestrul: Ceea ce numiți moarte nu era pentru Kamal o experiență extraordinară. Iată ce i s-a întâmplat când era încă și mai tânăr. În copilăria sa, Kamal a avut un prieten de aceeași vârstă cu care se juca adesea un joc cu bile. Ei doi au stabilit o regulă conform căreia cel care a pierdut una sau două partide trebuie să se recompenseze dând un gaj. Ei s-au despărțit într-o seară rezultatul final fiind o partidă în plus în favoarea lui Kamal. Ziua urmatoare, văzând că prietenul său nu sosește la întâlnire, Kamal s-a dus la el pentru a-i cere gajul. Acolo, o imagine teribilă îl aștepta. Prietenul său era întins pe un pat iar familia plângea lânga el. „Ce s-a întâmplat?” Întrebă Kamal. „El s-a jucat cu mine aseară și îmi datorează un gaj”. Părinții și-au amplificat plânsul spunând că copilul a murit. „Nu!” A spus Kamal. „El nu este mort. El doar se preface ca să nu-mi plătească gajul pe care mi-l datorează.” Membrii familiei au protestat, cerându-i lui Kamal să constate singur că nefericitul copil era mort și avea corpul țeapăn și rece. „Pură comedie”, a spus Kamal. „Voi afirmați că trupul lui este țeapăn și rece?” Ce dovedește aceasta? Și eu pot face acest lucru. Spunând astfel, el s-a întins lângă prietenul său și într-o clipă a devenit țeapăn și rece ca un mort. Săracii oameni, care până atunci plânseseră moartea propriului lor copil, au început, plini de uimire și suferință, să plângă de asemenea moartea lui Kamal. Dar dintr-o dată Kamal se ridică și spune: „Vedeți! Am fost mort” așa cum spuneți voi. Totuși, iată-mă din nou viu, plin de forță și ardoare. În același fel, încearcă și el să mă păcălească, dar eu nu-l voi lăsa să o facă, căci eu nu cred în comedia asta a lui.” În final, sfințenia inerentă a lui Kamal a readus viața copilului mort care i-a plătit gajul pe care îl datora. Morala acestei povestiri este că moartea nu înseamnă distrugerea Sinelui. Relațiile sinelui cu corpul nu sunt limitate la naștere și moarte. Locul său în corpul fizic nu are nici o legătură cu experiențele resimțite într-un loc particular, ca de exemplu locul dintre sprâncene: aceste experiențe sunt datorate, într-adevăr, practicii lui Dhyana asupra acestui centru. Starea supremă a conștiinței de Sine nu este niciodată absentă. Ea transcende cele trei stări ale mentalului, ea transcende viața și moartea.
Discipolul: Deoarece Sri Bhagavan a declarat că Sinele poate să fie resimțit în oricare din centri de forță, deși locul său este în Inimă, nu ar fi posibil, grație practicii lui Dhyana asupra centrului dintre sprâncene, ca tocmai acest centru să devină locul Sinelui?

Maestrul: Atâta vreme cât este vorba de o etapă în practica concentrării, în care ne fixăm atenția asupra unui loc determinat, orice considerație despre locul sinelui nu poate fi decât o teorie. Voi vă gândiți că sunteți subiectul, cel care vede. Locul în care se concentrează atenția voastră devine obiectul care este văzut. Este deci vorba despre ceea ce se numește pur și simplu Bhavana(ideație). Atunci, când din contră, deveniți Martorul, vă absorbiți în Sine și nu sunteți decât una cu El. Aceasta este Inima.

Discipolul: Trebuie să practicăm neapărat concentrarea asupra locului dintre sprâncene?

Maestrul: Atunci când se practică Dhyana, oricare ar fi ea, obiectul asupra căruia sadhaka își fixează mintea, încetează să mai existe și să fie distinct de subiect. Subiectul și obiectul devine Sinele unic, Inima. Practica concentrării asupra centrului dintre sprâncene este o Sadhana ca oricare alta. Pe durata concentrării gândurile sunt disciplinate eficient. Si iată motivul: orice gând reprezintă o activitate extrovertită a mentalului. El constituie o consecință directă a” vederii” fizice sau mentale. Totodată trebuie să notăm că această Sadhana specială, care constă în fixarea atenției între sprâncene, trebuie însoțită de Japa; într-adevăr, (în ordinea importanței organelor de simț), ceea ce vine imediat după ochiul fizic este urechea fizică, fie pentru a disciplina fie, din contră, pentru a dispersa mentalul. Tot astfel, după ochiul mentalului(cu alte cuvinte, vizualizarea mentală a obiectului) urmează urechea mentalului (cu alte cuvinte, articularea și ascultarea mentală a cuvântului) care este cea mai importantă pentru a disciplina și a reîntări mentalul, sau pentru a-l distrage și, prin urmare, pentru a-i disipa forțele. Atunci când vă fixați ochiul mentalului asupra unui centru, de exemplu centrul dintre sprâncene, trebuie să practicați totodată articularea mentală a unui Nama (nume) sau a unei Mantra. Dacă nu, veți pierde cu rapiditate din vedere obiectul concentrării. Sadhana, așa cum a fost descrisă, conduce la identificarea numelui, verbului, sinelui – oricare ar fi termenul folosit – cu centrul ales pentru a ne realiza Dhyana. Cât despre Realizarea Ultimă, aceasta este Conștiința pură, Sinele, Inima.

Discipolul: De ce Sri Bhagavan nu ne dă anumite indicații privind practica concentrării asupra vreunui centru anume sau Chakra?

Maestrul: Yoga-Sutras desemnează sahasrara în zona creștetului, ca fiind sediul Sinelui. Purusha Sukta declară că este Inima. Pentru a-i permite unui sadhaka să nu fie mereu supus îndoielilor mereu posibile, îl sfătuiesc să simtă „firul conducător” al lui „Eu” sau al lui ‚Eu sunt” și să-l urmeze până ajunge la sursa sa. Eu îl sfătuiesc astfel deoarece, în primul rând este imposibil pentru oricine să aibă cea mai mică îndoială asupra noțiunii de eu, în al doilea rând, oricare ar fi Sadhana adoptată, scopul final este realizarea sursei lui „Eu sunt”, care, formează chiar premizele experienței voastre. Dacă, prin urmare, veți practica Atma Vichara veți ajunge la Inima care este Sinele.